Blogos

7 September 2010 09:28:26

POLITICA NEW DEAL ŞI INDRĂZNEALA DE A SPERA de Viorel Arion

POLITICA NEW DEAL ŞI INDRĂZNEALA DE A SPERA

La alegerile din 1932, Roosevelt a candidat împotriva republicanului Hoover pentru preşedinţia S.U.A., campania sa electorală având ca temă Omul uitat la baza piramidei sociale. În discursurile sale se angaja să găsească o cale de ieşire din criza economică care atinsese apogeul. Măsurile preconizate au fost cuprinse într-un program coerent, intitulat New Deal, care propunea creşterea rolului statului în economie, dar şi o dezvoltare a democraţiei americane prin participarea la viaţa publică a cetăţenilor de condiţie modestă. Programul său economic şi social i-au adus victoria categorică în 1932 şi realegerea sa ca şef al executivului american în 1936 şi 1940. Programul a vizat trei domenii economice, şi anume: sistemul bancar, sectorul industrial şi agricultura. Într-o primă etapâ (1933-1934) s-a urmărit redresarea economiei; în a doua (1935-1938), s-a urmărit realizarea unor reforme sociale centrate pe sistemul de asigurari pentru boală, şomaj, bătrâneţe.
Putem compara acţiunile intervenţioniste ale lui Roosvelt cu cele ale lui Obama? Să le analizăm pe rând pe fiecare.
La numirea sa în funcţia de Preşedinte al SUA, Roosevelt a declarat: “Îmi iau angajament faţă de dumneavoastră, faţă de mine însumi, pentru o nouă învoială pentru poporul American”.
Politica New Deal cuprindea acţiuni federale cu un scop fără precedent de a stimula recuperarea industrială, de a ajuta victimele acestui declin industrial, de a garanta standardele minime de trai şi de a preveni viitoarele crize economice.
În primii doi ani, această politică a fost preocupată în special cu construirea de adăposturi şi de cantine pentru milioanele de şomeri. Însă, cu trecerea timpului, ea s-a focalizat pe recuperare. Cu scopul de a îndeplini această sarcină au fost create numeroase agenţii. Legea redresării industriei a fost tactica principală a ploiticii New Deal lansată de Roosevelt. A fost creată în decembrie 1933 pe baza principiilor Actului Naţional de Recuperare Industrială. Legea redresării industriei a permis schiţarea codurilor competiţiei drepte cu acordul preşedintelui, stabilind preţuri constante, salarii şi condiţii de muncă stabile. Afacerile care satisfăceau codurile au fost scutite de legile antitrust, iar muncitorilor li s-a dat dreptul de a organiza uniuni şi colectivităţi de afacerişti. După aceea Guvernul a lansat programe care includeau recuperarea permanentă şi o reformă a abuzurilor curente. Recuperarea Administrativă a dat preşedintelui puterea de a regla comerţul dintre state. Această putere a fost acordată Congresului. Aceasta a adus America mai aproape de socialism prin acordarea de drepturi neconstituţionale preşedintelui. În mai 1935 Curtea Supremă a Statelor Unite a declarat în unanimitate că Legea pentru recuperarea administativă este neconstituţională.
O altă măsură prevazută de politica New Deal intitulată Recuperarea Industrială Naţională, emisă în iunie 1933, avea scopul de a stimula revenirea industrială a SUA prin pomparea fondurilor federale în proiecte privind construcţiile la scară largă. Au fost cheltuite 6 miliarde pentru a permite anteprenorilor consrtucţiilor să angajeze aproximativ 650.000 de muncitori care, în alte condiţii, ar fi rămas fără slujbă. Au fost construite atât şcoli şi biblioteci, cât şi şosele şi autostrăzi.
În ianuarie 1935 , F. D. Roosevelt a prezentat Congresului cel de-al doilea program. Acest al doilea New Deal cuprindea un program de reforme sociale care vizau asigurări sociale pentru şomaj, boală, bătrâneţe, folosirea resurselor naţionale pentru asigurarea mijloacelor de existenţă, construirea unor locuinţe sociale. Un nou program de lucrări publice urma să asigure câteva milioane de noi locuri de munca.
Având alocate 13 miliarde de dolari, prin acest program au fost construite aeroporturi, centrale electrice, spitale etc. Erau vizate alte măsuri de redresare a agriculturii de crestere a productiei industriale.
Actul standardelor muncii cinstite (1938) a stabilit salariul minim și numărul maxim de ore lucrate.
În aprilie 2005, Obama a luat apărarea politicilor sociale New Deal ale lui Franklin D. Roosevelt și s-a opus propunerilor republicane de înfiintare de conturi private pentru protectia socială.
Preşedintele Barack Obama promulgă legea ARRA (American Recovery and Reinvestment Act ) la 17 februarie 2009 la Denver, Colorado.
În martie, Secretarul Trezoreriei din cabinetul Obama, Timothy Geithner, a acționat pentru ameliorarea crizei financiare, introducând Programul de Investitii Publice-Private ce contine stipulări pentru achizitionarea a până la două mii de miliarde de dolari de proprietăți imobiliare depreciate despre care considera că îngreunează piata, înghetând piata creditelor si întârziind revenirea economiei.
Obama a intervenit în industria auto în martie, reînnoind împrumuturile pentru General Motors si Chrysler Corporation pentru a continua operațiunile în timp ce se reorganizează. În următoarele luni Casa Albă a stabilit termeni pentru falimentul firmelor, inclusiv vânzarea Crysler firmei italiene Fiat si organizarea General Motors ceea ce a dat guvernului american temporar 60% din actiunile companiei, guvernul canadian preluând si el 12%.
Valoarea totală a măsurilor anticirza americană, este de 825 miliarde dolari, din care o treime reprezintă reduceri de taxe iar două treimi cheltuieli guvernamentale. Programul se întinde pe o perioadă de doi ani.
Fiecare american ce câştigă mai puţin de 200.000 dolari pe an va primi o reducere de taxe în valoare de $500 iar familiile beneficiază de reduceri în valoare de 1000 de dolari. Aceste reduceri de taxe vor impulsiona consumul, care generează două treimi din PIB.
119 miliarde de dolari vor merge către cele 50 de state componente ale SUA, în special pentru a acoperi cheltuielile legate de sistemul de sănătate si cele administrative (statele componente ale SUA nu pot avea deficit).
Pentru Educaţie sunt alocaţi 117 miliarde dolari. Se vor aloca 106 miliarde de dolari celor mai loviţi de criză (şomeri, securitate socială).
În infrastructură se vor investi 90 miliarde, în sectorul energetic 54 miliarde iar în cercetare 16 miliarde .
Obama speră ca acest program va duce la crearea a peste 3 milioane de locuri de munca în următorii doi ani.
Putem lesne observa că sumele alocate de Obama , sunt cu mult mai mari decât cele alocate de Roosvelt. Rămâne de văzut în ce măsură efectele măsurilor anticriză ale lui Obama vor fi mai vizibile şi mai spectaculoase decât cele ale lui Roosvelt.

7 September 2010 08:17:25

90.000 de Adrian Nastase

V-am prezentat, aici si aici, informatii legate, intr-o mica sau mai mare masura, de activitatea mea pe acest blog sau de prezenta mea „globala” pe Internet. De aceasta data, in articolul de fata, valoarea din titlu reprezinta un rezumat exclusiv al activitatii voastre aici. Contributia fiecaruia dintre voi se regaseste, intr-un anumit procent, in aceasta [...]

6 September 2010 10:19:46

JOHN MAYNARD KEYNES,MEREU ACTUAL de Viorel Arion

Este stiuta pozitia lui Keynes, fost economist britanic ale cărui idei radicale au avut un impact major atât asupra teoriei politice si economice moderne, cât si asupra politicilor fiscale ale multor guverne. Keynes este cunoscut în mod special pentru pledoaria sa în favoarea politicilor guvernamentale interventioniste, prin care guvernul ar folosi măsuri fiscale si monetare în scopul temperării efectelor adverse ale recesiunilor economice, crizelor economice si boom-urilor economice.
Astăzi, existenţa sub o formă sau alta a statului asistenţial este contestată în mod radical doar de către libertarieni, care-l consideră o încălcare a drepturilor celor forţaţi să plătească impozitele din care se alimentează fondurile necesare politicilor asistenţiale.

Programul New Deal, ansamblul de măsuri iniţiate de preşedintele American Roosevelt spre a scoate America din starea de criză,este cel mai bun exemplu de politica asociata liberalismului social.Au avut acele masuri rezultatele scontate?Au respectat ele viziunea lui Keynes?Exista vreo asemanare intre programul presedintelui American de acum 80 de ani si programul initiat recent de presedintele Obama?
Sa recapitulam putin istoria zbuciumata a ultimului secol.

Perioada anilor 1920-1928 a fost pentru americani o perioada a consumului,de multe ori exagerat.In consecinta,si productia a depasit cu mult asteptarile.In industria auto,productia s-a triplat in decurs de apropae un deceniu. Americanii cumparau orice, de la masini, aparate de radio si aspiratoare, la bilete de cinema si excursii in Europa, deci nu este de mirare ca actiunile companiilor de orice fel au crescut la bursa intr-un mod complet necontrolat.
Anii 1920 au fost prosperi, dar nu o perioadă de dezvoltare excepţională. Preţurile rămăseseră relativ constante tot deceniul şi chiar au existat curbe moderate de recesiune atât în 1924, cât şi în 1927. Singurul sector în care excesul era vizibil a fost bursa de valori. Preţurile acţiunilor crescuseră de mai bine de patru ori de la cota cea mai joasă din 1921, la valoarea de vârf din 1929. În 1928 şi 1929, Sistemul Federal de Rezerve sau Rezerva Federală a SUA (Federal Reserve) a crescut ratele dobânzilor, în speranţa că va încetini creşterea alertă a preţurilor pe acţiuni. Aceste rate mai mari ale dobânzilor au dus la stagnarea cheltuielilor de care depindea fluctuaţia dobânzilor în domenii precum construcţiile şi achiziţionarea de automobile, care la rându le au inhibat producţia. Unii savanţi consideră că avântul în construcţiile imobiliare de la mijlocul anilor 1920 a provocat un exces în oferta de locuinţe şi o notabilă cădere în domeniul construcţiilor în 1928 şi 1929.
Către toamna lui 1929, preţurile acţiunilor în SUA au atins cote care nu puteau fi justificate printr o anticipare rezonabilă a câştigurilor viitoare. Drept rezultat, când mai multe evenimente minore au dus la declinul treptat al preţurilor, în octombrie 1929, investitorii şi au pierdut încrederea, iar balonul de săpun al bursei de valori s a spart. Panica vânzărilor s a declanşat în Joia Neagră, 24 octombrie 1929. Multe acţiuni fusesera cumpărate cu acoperire – adică, folosind împrumuturi garantate doar cu o mică fracţiune din valoarea acţiunilor. În consecinţă, scăderea i a forţat pe unii investitori să şi lichideze pachetele de acţiuni, accentuând astfel căderea preţurilor. Între valoarea lor de vârf în septembrie şi valoarea minimală în noiembrie, preţurile acţiunilor în SUA (măsurate prin indicatorul Cowles) au scăzut cu 33%. Deoarece declinul a fost atât de dramatic, acest eveniment a rămas cunoscut ca Marele Crah din 1929.

Optimismul in ceea ce priveste evolutia economiei,in anii 1920-1929 era atat de mare incat, la alegerea sa in 1928, presedintele Hoover a declarat ca America se afla astazi mai aproape de triumful bogatiei asupra saraciei decat a fost in toata istoria sa.”

Nu cumva declaratia superoptimista a presedintelui seamana foarte bine cu declaratiile unor oameni politici de pe la noi?

Aflat in 2004, intr-o vizita in Gorj, fostul premier Adrian Nastase anunta cum duduie economia Romaniei. Termenul pare sa-l fi inspirat si pe succesorul sau, Calin Popescu-Tariceanu, care a declarat ieri: ?Economia romaneasca - stiti cum se spune pe romaneste - duduie. (Evenimentul zilei,Luni, 30 Mai 2005).

" Desi suntem intr-o perioada de campanie electorala, economia duduie", spunea in 2004 premierul de la acea vreme, Adrian Nastase. Si cifrele pareau de partea lui: crestere economica-record de peste 9%, investitii straine mai mari cu peste 7% fata de anul precedent, dinamica exporturilor pentru prima data superioara celei a importurilor in luna aprilie 2004. Patru ani mai tarziu, a sosit momentul de glorie al ministrului finantelor, Varujan Vosganian, care a anuntat, nici mai mult, nici mai putin, ca in 2020 Romania va deveni un hit care va intra in Top 10 UE. (Financiarul,august 2008)
Ce s-a intamplat intre timp?Romania a intrat in criza ,in ciuda optimismului exagerat afisat de guvernantii de la acea vreme si in ciuda avertismentelor venite,din timp,din partea unor cunoscuti analisti economici.
Kenneth Orchard, senior economist in cadrul agentiei de rating Moody's, a declarat in 2008 ca dincolo de cauzele interne, cresterea economica mai lenta in statele care sunt parteneri comerciali ai Romaniei si turbulentele din pietele financiare internationale vor impiedica PIB-ul romanesc sa avanseze in 2009 intr-un ritm la fel de alert ca in prezent.

Conjuctura foarte favorabila a ultimilor zece ani, care a dus la o crestere economica exceptionala in tarile Europei de Est, nu va mai dura multa vreme, se arata intr-o analiza The Economist,la inceputul anului 2008. Inventariind slabiciunile tarilor din Europa de Est, publicatia considera ca inflatia in crestere, costurile salariale tot mai mari, lipsa fortei de munca, infrastructura slab dezvoltata vor afecta cresterea economica in regiune. Un avertisment dur este adresat Romaniei si Bulgariei, despre care The Economist spune ca sunt "principalele candidate la o aterizare fortata a economiei".
Sa comparam situatia Romaniei cu situatia SUA din anii 1920-1929.Acelasi optimism inselator,aceeasi lipsa de reactie la avertismentele economistilor,aceeasi inclinatie spre consum exagerat.Parca mai ieri,reporterii tv din Romania relatau cu insufletire despre cozile din supermarketuri,despre imbulzeala de la case,despre magazine care pentru a satisface cereea cumparatorilor,tot mai multi,prelungeau programul si in timpul noptii.
In America anilor 20,activitatea economica a explodat in perioada 1920-29, indicele productiei industriale calculat de FED crescand de la 81 de puncte in 1920 la 114 in 1929 (deci o crestere de 41%), in timp ce rata medie anuala de crestere a PIB-ului SUA in aceeasi perioada a fost de 4.6%. Ben Bernanke mentioneaza intr-o carte publicata in 1983 ca intre 1925-1929, industria SUA a produs aproximativ jumatate din totalul productiei industriale a lumii
Criză economică la nivel mondial a început în 1929 şi a durat până în 1939. A fost cea mai îndelungată şi severă depresiune economică prin care a trecut societatea occidentală industrializată, care a provocat schimbări fundamentale în structura instituţiilor economice, în politicile macroeconomice şi în teoria economică.
Deşi s a declanşat în SUA, Marea Depresiune a produs un declin drastic al productivităţii, o rată deosebit de gravă a şomajului şi o deflaţie acută în aproape toate ţările lumii. Efectele sale sociale şi culturale nu au fost mai puţin copleşitoare, mai ales în SUA, unde Marea Depresiune a reprezentat cea mai mare calamitate cu care s au confruntat americanii de la Războiul Civil încoace
Durata şi profunzimea Marii Depresiuni au variat substanţial de la ţară la ţară. A fost deosebit de lungă şi de gravă în Statele Unite şi Europa, mai blândă în Japonia şi în mare parte a Americii Latine. Poate că, previzibil, cea mai dură depresiune prin care economia mondială a trecut vreodată a fost declanşată de o mulţime de cauze.
Între apogeul şi finele crizei, producţia industrială din SUA a scăzut cu 47%, iar produsul intern brut (PIB) real a scăzut cu 30%. Indexul preţurilor vânzărilor en gros s a redus cu 33% (asemenea s în nivelul preţurilor sunt cunoscute drept deflaţie). Cu toate că există unele îndoieli în privinţa acurateţei statisticilor, cu toţii sunt de acord că rata şomajului a depăşit 20% în momentul culminant.
Depresiunea a lovit efectiv fiecare ţară din lume. Totuşi, intervalul de timp şi magnitudinea crizei au variat substanţial de la ţară la ţară. Marea Britanie s a confruntat cu creşterea economică lentă şi cu recesiunea în aproape toată cea de a doua jumătate a anilor 1920 şi nu a căzut într o depresiune severă decât spre începutul lui 1930, iar declinul în producţia industrială a fost cca o treime din contracţia producţiei înregistrate în Statele Unite. Franţa a resimţit o scurtă cădere economică la începutul anilor 1930. Revirimentul francez din 1932 şi 1933 a fost însă de scurtă durată. Atât producţia industrială franceză cât şi preţurile au scăzut dramatic între 1933 şi 1936. Economia Germaniei a intrat în criză la începutul anului 1928, apoi s a stabilizat doar pentru a reintra în regres în al treilea trimestru al lui 1929. Declinul producţiei industriale germane a fost sensibil egal cu cel din Statele Unite. Câteva de ţări din America Latină au trecut prin depresiune la finele lui 1928 şi începutul lui 1929, cu puţin înainte de declinul producţiei în SUA. În vreme ce unele ţări mai puţin dezvoltate au avut de a face cu depresiuni grave, altele, precum Argentina şi Brazilia, au resimţit crize mai moderate. Şi Japonia a cunoscut o criză moderată, care a început relativ târziu şi s a încheiat relativ devreme. .(Enciclopedia Britanica,Vol X)
Cauzele Crizei sînt atît de complexe încît nu există un consens în a le stabili clar rădăcinile. Există însă o serie de teorii, dintre care trei sînt semnificative: cea a lui Keynes, viziunea monetaristă şi explicaţia legată de mijloacele de finanţare.
În viziunea lui Keynes , a apărut o inexplicabilă restrîngere a cheltuielilor, atît în investiţii, cît şi în privinţa consumului personal. Aceasta ar fi dus la colapsul activităţilor economice. Este însă dificil de demonstrat că situaţia apărută a fost mai degrabă o cauză decît o urmare a unor probleme economice mai profunde. Oricît de important ar fi fost declinul valoric al acţiunilor, nu pare să fie suficient pentru a genera o asemenea cădere economică precum cea din 1929-1933, chiar ţinînd cont de şocul psihologic produs de prăbuşirea pieţei bursiere. Adevărata cauză ar putea fi slăbirea economiei, care s-a propagat pînă la nivelul preţurilor acţiunilor, iar nu invers.
Viziunea monetaristă atribuie cauzele Crizei unui management deficitar în politica monetară. Considerînd că resursele monetare de finanţare a afacerilor sînt un factor determinant al dezvoltării economice, scăderea acestora în timpul Crizei a dus la o diminuare a venitului nominal şi o urcare vertiginoasă a şomajului. Prin urmare, dacă acel Consiliul de administrare a rezervelor federale ar fi dus o politică mai agresivă şi mai expansivă pentru a păstra rezervele financiare destinate afacerilor, căderea economică ar fi fost vizibil redusă.
Există şi posibilitatea ca o sumă de factori nonmonetari să fi determinat apariţia Crizei. Asta înseamnă că o creştere a masei monetare nu ar fi rezolvat problema. Mai mult, explicaţia monetaristă nu evidenţiază clar canalele prin care schimbările în masa monetară destinată afacerilor influenţează activitatea economică.
Dobînzile nu au crescut decît în a doua jumătate a anului 1931, cînd declinul economic exista deja demult. În plus, explicaţia monetaristă poate fi supusă aceloraşi critici ca şi cea keynesiană. Nu este clar dacă reducerea masei monetare disponibile afacerilor a fost o cauză a crizei sau o consecinţă a acesteia.
Astfel că s-a ajuns la o atreia teorie, care se concentrează asupra unei explicaţii legate de finanţe, de panica bancară şi de consecinţele care au urmat falimentului general al băncilor. Nu neapărat pentru că s-au pierdut mulţi bani şi investiţii, ci mai degrabă pentru că, băncile, avînd probleme cu lichidităţile, au cerut împrumuturi şi, într-un număr semnificativ de cazuri, creditorii nu au putut să înlocuiască într-un timp util fondurile. În aceste circumstanţe, asemenea creditori, în alte condiţii probabil foarte credibili au trebuit să reducă din activităţi pentru a se adapta noilor cerinţe financiare diminuate.

5 September 2010 20:31:58

Politici de guvernare şi strategii de comunicare de Adrian Nastase

In cadrul seminarului de ieri, la care au participat si Bogdan Chireac si Marius Pieleanu, precum si Marian Vanghelie, am prezentat  tema „Politici de guvernare şi strategii de comunicare”. Au urmat multe intrebari si o discutie foarte interesanta cu cateva sute de tineri din TSD : ( Punctaj pentru Şcoala de vară a TSD, 4 septembrie [...]

5 September 2010 10:29:11

Ideologii si doctrine politice de Viorel Arion

Ideologie politică şi doctrină politică sunt concepte similare, în bună măsură, dar deosebirile sau sensurile specifice conferite în anumite împrejurări nu sunt deloc neglijabile.
Produs al iluminismului, termenul ideologie a fost inventat în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, de către filosoful Antoine Destutt de Tracy, din cuvintele greceşti eidos şi logos, fiindu-i conferit sensul de ştiinţă a ideilor, care se ocupă de investigarea originii naturale a ideilor, de cunoaşterea cauzelor generării acestora din senzaţii.
Ideologia poate fi definită ca ansamblu de idei, opţiuni valorice, aspiraţii, idealuri, ce exprimă trebuinţele şi interesele anumitor grupuri, oferind o anumită interpretare a realităţii sociale şi orientând acţiunea înspre anumite scopuri, în funcţie de un anumit model al dezvoltării viitoare.
Ideologia politică, se referă, în principal, la idei, credinţe, atitudini despre regimul politic şi instituţiile politice, precum şi despre rolul oamenilor în raport cu acestea .
Doctrina politică.
Cuvântul derivă din latinescul doctrina, care înseamnă învăţătură, Când se face trimitere la doctrina juridică se au în vedere analizele, interpretările, opiniile cu privire la fenomenele juridice (cu alte cuvinte, demersul teoretic) care influenţează jurisprudenţa (soluţiile date de instanţele judecătoreşti aşadar, nivelul empiric, practic). Cei ce utilizează formula doctrină economică subliniază, de regulă, că, spre deosebire de teorie (dar presupunând teoria), aceasta face aprecieri şi indică ce trebuie sau nu trebuie făcut, cu alte cuvinte, are nu doar o funcţie cognitivă, ci şi una normativă, respectiv prescriptivă.

Din perspectivă politică pot fi relevate nu numai sensuri, dar şi evaluări foarte diferite. Uneori se consideră că doctrina politică este similară ideologiei politice, alteori se subliniază diferenţele.
In mod frecvent, termenul de doctrină politică este utilizat pentru a defini ideologia aşa cum se reflectă ea în programele partidelor
politice, context în care sensul esenţial este acela de ansamblu de idei, opţiuni valorice, aspiraţii, idealuri, articulate pe baza unor principii unificatoare, implicând şi căile, măsurile prin care acestea pot fi transpuse în realitate.


PRINCIPALELE DOCTRINE POLITICE

LIBERALISMUL

Este cea mai veche dintre ideologiile (doctrinele) politice, având o istorie foarte complexă. Trebuie făcută distincţia între sensurile politice şi cele nonpolitice, respectiv sensul foarte larg al cuvântului, care vizează o atitudine deschisă şi cultivarea libertăţii.
Liberalismul politic a parcurs mai multe etape.

Liberalismul clasic - începând cu secolul al XVI-lea.
Liberalismul social(Neoliberalismul) aparut în primele decenii ale secolului XX,este o expresie a căutării soluţiilor la problemele generate de marea criză din anii 1929 si 1933

Liberalismul neoclasic (nostalgic si conservator) cu antecedente în ultimul pătrar al secolului al XIX-lea, a câştigat teren în a doua jumătate a anilor 1970
Valorile (principiile) de bază ale liberalismului:

Libertatea valoare fundamentală, dar definită în două moduri diferite:
liberalismul clasic şi cel neoclasic au exprimat o viziune predominant negativă, în sensul că individul este liber atunci când nu este constrâns (resping intervenţia statului);
liberalismul social a exprimat o viziune pozitivă, identificând
libertatea cu anumite tipuri de acţiuni favorabile binelui general (acceptă intervenţia statului);

Egalitatea (ca egalitate în faţa legii, ca egalitate deşanse);

Individualismul, în sensul susţinerii primatului individului faţă de colectivitate.

Gândirea liberală a fost asociată cu numeroase partide politice, începând cu primele decenii ale secolului al XIX-lea. De-a lungul acelui secol, precum şi în primele decenii ale secolului XX partidele liberale au avut deseori un puternic suport popular, formând guverne majoritare.

Libertarienii sunt sustinători ferventi ai proprietătii private, &i în acela&i timp sustinători ai libertătilor civile. Libertarienii se opun cenzurii si oricăror alte restrângeri ale libertătii de exprimare, ori legilor ce restrâng activităti personale sau consensuale; în practică, libertarienii favorizează legalizarea prostitutiei, drogurilor si jocurilor de noroc. Libertarienii nu acceptă nici legi care introduc obligatii "pozitive", cum ar fi practicile religioase, sau obligativitatea serviciului militar. De exemplu, desi majoritatea libertarienilor ar fi de acord că purtarea centurii de sigurantă este un lucru bun, acestia ar respinge o lege care să oblige la purtarea centurii de sigurantă.
În materie de economie, libertarienii doresc interventii cât mai reduse din partea statului; un exemplu ar fi eliminarea finantării asigurărilor sociale prin impozite. Unii libertarieni, asemeni anarho-capitalistilor, se opun oricăror forme de impozitare; majoritatea lor însă acceptă taxe minimale pentru finantarea institutiilor publice precum politia, armata si justitia, institutii care să vegheze la protejarea libertătilor civile.
Filozofic, libertarianismul îsi are originea în liberalismul clasic al secolului al XIX-lea.
Ideile libertariene au fost revigorate de către gânditori americani în cea de-a doua jumătate a secolului XX, precum Ludwig von Mises, Friedrich Hayek, Ayn Rand,Milton Friedman, Murray Rothbard, David Friedman sau Robert Nozick.
Criticii libertarianismului consideră că ideile libertariene de libertate personală si libertate economică sunt contradictorii si imposibil de sustinut. Criticii din partea stângii argumentează că capitalismul de tip laissez-faire conduce la inegalitate socială, sărăcie, &i la imunitatea celor bogati în fata legii. Dreapta se concentrează asupra chestiunilor de traditie si moralitate, argumentând că libertatea prea largă încurajează comportamentele indecente &i imorale, si subminează religia. Contra-argumentele libertariene se axează pe presupunerea că, într-o economie perfect liberă, chiar si cei mai săraci ar avea un nivel de trai mult mai ridicat decât în societătile neo-liberale sau socialiste. În plus, ei sustin că libertatea economică deplină nu împiedică existenta societătilor filantropice care să se preocupe de soarta celor defavorizati; astfel, donatiile personale si activitătile filantropice ar fi o modalitate mult mai corectă de întrajutorare decât asigurările sociale obligatorii.

CONSERVATORISMUL

Asemenea liberalismului, şi conservatorismul desemnează, pe de o parte, într-un sens larg, o atitudine general-umană – în acest caz, orientată spre păstrarea, conservarea unei stări de fapt, a ideilor şi instituţiilor existente – iar, pe de altă parte, o ideologie şi practică politică.
Valorile fundamentale ale conservatorismului:

Criticând atât individualismul cât şi colectivismul, a susţinut solidaritatea ce decurge din faptul că individul este rezultatul dezvoltării în cadrul comunităţii (familie, biserică, naţiune);

Inegalitatea are rădăcini naturale şi politice;

Libertatea apare ca un drept legal, în cadrul parametrilor tradiţiei şi ai legii.

SOCIALISMUL SI SOCIAL-DEMOCRATIA

Socialismul şi social-democraţia; comunismul şi eurocomunismul

Socialismul este, asemenea liberalismului şi conservatorismului, un produs al etapei ce a urmat Revoluţiei franceze.
Deşi au existat şi există deosebiri importante între diferite variante ale gândirii socialiste (social-democrate), pot fi relevate anumite caracteristici comune:
Accentul asupra comunităţii(colectivităţii)
Egalitatea considerată valoare fundamentală, dar însa corelaţie cu libertatea şi solidaritatea;
Rolul important conferit statului
Comunismul s-a aflat în relaţii complexe cu socialismul (social-democraţia): uneori s-au întâlnit în cadrul aceloraşi orientări ideologice, alteori s-au confruntat de pe poziţii adverse. Având antecedente încă în antichitate, comunismul a dobândit noi expresii în gândirea modernă, cu deosebire în opera lui Marx, care l-a identificat cu noul model de societate bazat pe abolirea proprietăţii private şi stabilirea unui nou tip de relaţii interumane.

După al doilea război mondial, la sfârşitul anilor 1970, în vestul Europei, s-a afirmat aşa-numitul eurocomunism, care susţinea schimbarea socială nu prin revoluţie, ci prin reforme, excluzând violenţa şi dictatura proletariatului, presupunând alianţe cu alte forţe politice.

ANARHISMUL

Cu antecedente în iluminism, anarhismul a apărut în acelaşi climat postrevoluţionar, având şi el diferite variante, unele mai apropiate de socialism, altele de liberalism.

Dintre valorile fundamentale, anarhismul situează în prim plan libertatea;egalitatea este şi ea invocată, dar în mod diferit de către individualişti; şi colectivişti
Critica statului este o temă esenţială pentru toate variantele: obiectul acesteia îl constituie în primul rând instituţiile guvernamentale, dar şi toate celelalte instituţii şi, mai mult, toate mijloacele specifice regimului democratic

NATIONALISMUL

Naţionalismul este tratat uneori ca ideologie distinctă, alteori ca dimensiune a altor ideologii
Naţionalismul s-a conturat ca ideologie politică în acelaşi context postrevoluţionar de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Naţionalismul are un character desuet şi chiar periculos, abordările echilibrate relevă şi caracterul benefic al unora dintre expresiile sale pentru cultivarea sau regăsirea identităţii unor comunităţi, subliniind însă nocivitatea ultranaţionalismului, ca atitudine excesivă, de respingere a valorilor proprii altora

FASCISMUL SI NEOFASCISMUL

Spre deosebire de celelalte ideologii abordate până acum, fascismul a apărut abia în perioada interbelică, în contextul generat de primul război mondial, iar apoi de criza economică din anii 1930.
Termenul fascism este folosit uneori în sens larg, spre a defini un fenomen paneuropean (şi nu numai), alteori, într-un sens particular, cu referire la prima din variantele sale, cea italiană, numită astfel pentru că iniţiatorii ei au format, imediat după primul război mondial, grupări numite fascii.

Nazismul este varianta germană, cea mai spectaculară şi cea mai agresivă, numită astfel datorită denumirii forţei politice care a susţinut-o şi aplicat-o: Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani, partid în fruntea căruia s-a afirmat Hitler.

Încă înainte de terminarea războiului a fost lansat termenul de neofascism, ca expresie a încercărilor de a reabilita şi resuscita ideologia, mişcarea şi regimul politic în cauză. Criticând sistemul democraţiei parlamentare, fascismul a conferit un rol major
statului bazat pe forţă, a cărui autoritate este întruchipată în autoritatea conducătorului.

DEMOCRATIA CRESTINA

Democraţia creştină a început să se contureze în ultimul pătrar al secolului al XIX-lea, ca o reacţie la individualism şi anticlericanism. A îmbinat concepţia catolică despre justiţia socială şi economică cu concepţia liberală asupra democraţiei politice, apropiindu-se şi de conservatorism, prin susţinerea valorilor tradiţionale.
Filosofia politică a democraţiei creştine se exprimă prin personalismul comunitar sau social de inspiraţie creştină, la baza căruia se află două principii fundamentale:
a)persoana umană este esenţială;
b)societatea trebuie să se caracterizeze prin comuniune şi fraternitate; scopul statului fiind acela de a asigura binele tuturor;
Conceptul economie socială de piaţă lansat în Germania imediat după război, îşi păstrează valabilitatea, vizând combinarea între economia de piaţă şi protecţia socială a individului;


ECOLOGISMUL

Majoritatea analiştilor consideră că ecologismul este un produs al secolului XX: începând cu anii 1960-1970 au fost puse sub semnul întrebării efectele creşterii industriale, a fost semnalat faptul că nu este posibilă creşterea infinită într-un sistem finit sub raportul resurselor, pentru ca, la sfârşitul anilor 1980 să se intensifice semnalele de alarmă în legătură cu probleme precum dispariţia stratului de ozon sau încălzirea globală. Ecologismul ca ideologie s-a cristalizat începând cu anii 1970, mai întâi în legătură cu activitatea unor grupuri de interes constituite în scopul protecţiei mediului, a unor specii, sau a protestului împotriva testelor nucleare. Tot în anii 1970 au început să apară primele partide ecologiste.

FEMINISMUL

Spre deosebire de ideologiile tradiţionale, feminismul consideră că situaţia femeilor şi inegalităţile dintre femei şi bărbaţi constituie problema politică centrală. O altă particularitate rezidă în faptul că, deşi această problematică se află pe agenda a numeroase partide politice, nu există partide feministe; se poate vorbi însă despre o mişcare feministă, care a avut momente de manifestare pregnantă.

În prezent, feminismul nu mai constituie o orientare proeminentă, dar multe dintre obiectivele sale îşi păstrează actualitatea şi sunt larg împărtăşite la nivelul opiniei publice, ca şi al unor forţe politice. Deşi s-au făcut progrese considerabile în privinţa participării femeilor pe piaţa muncii, precum şi în viaţa politică (feminismul având, fără îndoială, o contribuţie în această privinţă), egalitatea de şanse a femeilor cu bărbaţii rămâne o problemă de actualitate pe agenda publică.

4 September 2010 23:09:36

Importanţa alegerilor locale de Viorel Arion

Alegerile locale au reprezentat şi vor reprezenta întotdeauna o miză deosebită pentru partidele politice din România şi pentru politicieni în general. Datorită faptului că de fiecare dată, primăvara electorală care începe cu alegeri locale se încheie şi cu o toamnă a alegerilor generale, alegerile locale dau , de cele mai multe ori, trendul alegerilor generale.
Nu în ultimul rând, cel puţin la ultimele alegeri, mai cu seamă la cele pentru Parlamentul European, unde încărcătura politică a votului a fost cea mai mare, aleşii locali sunt vectorii de imagine care dau o foarte mare greutate direcţiei în care se îndreaptă votul alegătorilor din zona pe care o administrează.
În 1992, la primele alegeri locale, partidele au reuşit să mobilizeze aproape 65% dintre cetăţenii înscrişi pe listele electorale, iar în următoarele alegeri rata de participare s-a menţinut constant în jurul cifrei de 50%. Practic, jumătate din corpul electoral s-a prezentat la urne pentru alegerea autorităţilor publice locale: 56,47% (1996), 50,85% (2000), 54,23% (2004) şi 50,65% în 2008. Nivelul de participare la vot scade, în general, cu 2 până la 4% la cel de-al doilea tur de scrutin pentru alegerea primarilor.
Tendinţa de a acorda o importanţă redusă acestor alegeri este departe însă de a constitui o trăsură excepţională, aceasta putând fi întâlnită în numeroase democraţii consolidate. De asemenea, trebuie remarcat faptul că, pentru alegerile generale există un fenomen accentuat de descreştere a participării electoratului la vot ( gradul de participare la vot 86,19% (1990), 76,29% (1992), 76,01% (1996), 65,31% (2000), 58,5% (2004). La alegerile parlamentare din 2008, prezenţa la vot, la nivel naţional, a fost de 39,26%; în mediul rural - 44,24%, în mediul urban - 35,63%. Cea mai mare prezenţa la vot - Teleorman (52,68%), cea mai scăzuta prezenţa la vot - Timiş (31,57%).
În ceea ce priveşte alegerile locale, observăm că tendinţa la nivel local este relativ stabilă, în jurul procentului de 50%.
Schimbarea sistemului electoral în România nu a vizat doar modificarea procedurii alegerii parlamentarilor ci a introdus şi o modificare cu privire la alegerile locale. Dacă până în prezent preşedinţii consiliilor judeţene erau aleşi de către reprezentanţii partidelor aleşi să facă parte din consiliu, potrivit modificării introduse de legea 35 din martie 2008, aceştia vor fi aleşi direct de către electori într-un singur tur. Menită să introducă o legătură mai strânsă între şeful consiliului judeţean şi electori, pe baza responsabilităţii directe, modificarea nu aduce, cel puţin la nivel formal, o creştere a competenţelor atribuite direct preşedintelui, ci poate doar un plus de legitimitate.

Aplicarea soluţiei Condorcet şi a regulii lui Borda, în cazul alegerilor locale.

În cele ce urmează vom încerca să simulam aplicarea soluţiei Condorcet şi a regulii lui Borda pe un caz concret, alegerile locale din judeţul Hunedoara în anul 2008.
În anul 2008, în lupta pentru preşedinţia Consiliul Judeţean Hunedoara s-au înscris unsprezece candidaţi. Totodată, şaisprezece formaţiuni politice au depus liste de candidaţi pentru posturile de consilieri judeţeni.
La nivelul întregului judeţ s-au desfăşurat alegeri pentru primari si consiliile locale în 69 de localităţi.
Pentru şefia Consiliului Judeţean Hunedoara, s-au înscris reprezentanţii mai multor formaţiuni politice, Mircea Ioan Moloţ (PNL) candidând pentru un nou mandat. Acesta i-a avut ca şi contracandidaţi pe deputatul ( la acea vreme ) Cosmin Nicula (PSD), fostul subprefect Marius Cristian Vladu (PDL), Petre Mărginean (PC), Costel Avram din partea PRM, Gheorghe Popescu( PAS), Tiberiu Golomboş - PIN, Dumitru Vasile - Partidul Verde, Iosif Danci – PNŢCD şi Sârbu Octavian - PNG. Cornel Poenar- Partidul Naţional Creştin Democrat.
Spre deosebire de anii anteriori, sistemul de alegere al Preşedintelui Consiliului Judeţean, s-a făcut de data aceasta prin modificarea Legii alegerii autorităţilor administraţiei locale şi emiterea unei hotărâri de guvern privind organizarea alegerilor locale din 2008. Astfel Preşedintele Consiliului Judeţean este ales uninominal, din primul tur de scrutin. Totodată s-au adoptat următoarele modificări în legislaţie:
- Corelarea textului legii alegerilor locale cu apariţia votului uninominal pentru alegerea preşedintelui de consiliu judeţean, în sensul că, în caz de vacantare a acestei funcţii, să se poată organiza alegeri locale parţiale şi pentru preşedintele CJ, în aceleaşi condiţii organizatorice ca şi alegerile parţiale pentru primari
- Stabilirea datei pentru depunerea candidaturilor pentru preşedinte al CJ, aceeaşi cu cea pentru depunerea celorlalte tipuri de candidaturi la aceste alegeri, 40 de zile anterior zilei votării
- Introducerea posibilităţii candidaţilor independenţi de a candida la preşedinţia consiliului judeţean
- Extinderea textului care se refera la posibilitatea unui susţinător al candidatului independent de a susţine o singura candidatura şi la preşedintele consiliului judeţean
- Reformularea elementelor tehnice privind procedura de numărare a voturilor şi de centralizare a rezultatelor votării introduse prin OUG 20/2008 cu introducerea în aceste proceduri şi a noţiunii de preşedinte al consiliului judeţean
- Extinderea şi la preşedinţii consiliilor judeţene a prevederii conform căreia nu se pot organiza alegeri parţiale cu un an înainte de data alegerilor la termen
- Stabilirea plafonului în limita căruia se pot face cheltuieli de campanie pentru alegerea preşedintelui consiliului judeţean la 3500 de salarii de baza minime brute pe tară pentru fiecare candidat
Raportul forţelor politice în judeţul Hunedoara, în iunie 2008, indică un oarecare echilibru între trei mari forţe politice: PNL, PSD şi PDL.
PNL deţinea şefia Consiliului Judeţean, obţinută în 2004, împreună cu PD, la acea dată funcţionând protocolul Alianţei DA, PSD deţinea un important portofoliu de primari în zona rurală şi în trei localităţi urbane importante: Brad, Lupeni şi Geoagiu, iar PDL avea primari în cele mai mari municipii din judeţ: Hunedoara, Petroşani şi Orăştie, în timp ce PNL deţinea şefia judeţului la nivelul Consiliului Judeţean şi primării importante ca Deva, Haţeg, Simeria.
Încercăm să reducem sfera electoratului judeţului iar pentru simplificare îl vom asimila unui grup oarecare G, şi pentru simplificare, să încercăm să determinăm preferinţa socială a grupului pe baza eventualelor preferinţe a unor perechi de alternative.(dupa Miroiu,A-Fundamentele Politicii pag168-181) Este evident în aceste condiţii ca ordinea preferinţelor ar putea avea următoarea configuraţie:

PNL PNLPSDPSD PDL PDL
PDL PSD PNLPDLPNL PSD
PSD PDLPDLPNLPSDPNL

Candidatul PNL a obţinut la alegerile din 2008, 70 411 voturi, candidatul PDL a obţinut 53 674 de voturi iar candidatul PSD a obţinut 48 976 de voturi.
Presupunând ca grupul G are 175 de membri, şi pornind de la ipoteza ca 40 de membri ai grupului prefera varianta PNL, PDL, PSD, 30 de membrii ai grupului preferîă varianta PNL, PSD, PDL, 20 de membrii ai grupului preferă varianta PSD, PNL, PDL, 30 de membrii ai grupului preferă varianta PSD, PDL, PNL, 25 de membrii ai grupului prefera varianta PDL, PNL, PSD şi 30 de membrii ai grupului preferă varianta PDL, PSD, PNL, vom observa că:


403020302530
PNL PNLPSDPSD PDL PDL
PDL PSD PNLPDLPNL PSD
PSD PDLPDLPNLPSDPNL

PNL este preferat lui PDL de 90 de membrii
PDL este preferat lui PSD de 95 de membrii
PSD este preferat lui PDL de 80 de membrii
PNL este preferat lui PSD de 95 de membrii
PDL este preferat lui PNL de 85 de membrii
PSD este preferat lui PNL de 80 de membrii.

Observam ca P (PNL,PDL) şi P (PNL, PSD), adică PNL este preferat atât lui PDL cât şi lui PSD, sau cu alte cuvinte, PNL este învingător Condorcet.
Să aplicăm acum Regula lui Borda şi acordăm fiecăruia dintre competitori câte un punct pentru locul 3 câte două puncte pentru locul 2 şi câte trei puncte pentru locul 1.
În acest caz, PNL acumulează 360 de puncte, PDL acumulează 355 de puncte şi PSD acumulează 335 de puncte.
Aplicăm acum soluţia lui Condorcet: pentru fiecare şir format din cele trei alternative însumăm preferinţele pe care le indică.
Astfel, fie şirul PNL, PDL, PSD. Sprijinul pentru acest şir este dat de 40+20+30=90 (numărul persoanelor care îl preferă pe PNL lui PDL) + 95 ( numărul persoanelor care îl preferă pe PDL lui PSD + 95 ( numărul persoanelor care îl preferă pe PNL lui PSD)=280

Deci şirul PNL, PDL, PSD=280 puncte
Fie şirul PNL, PSD, PDL=265
Fie şirul PSD, PNL, PDL=250
PSD, PDL, PNL=245
PDL, PNL, PSD=275
PDL, PSD, PNL=260

Observam ca cele doua soluţii oferă aceeaşi varianta câştigătoare : PNL, PDL, PSD.
Am putea trage concluzia că ,dacă şi într-un caz şi în celălalt, câştigătorul este candidatul PNL, acesta ar fi câştigător şi în situaţia în care candidaturii sale i se opune NUMAI candidatul PDL sau NUMAI candidatul PSD. Cu alte cuvinte, în eventualitatea unui al doilea tur de scrutin, candidatul PNL ar câştiga în competiţie cu oricare dintre ceilalţi doi candidaţi. Intervine aici insa teoria “împărţirii dolarului, conform căreia o înţelegere între candidaţii PDL şi PSD ar putea tranşa victoria în favoarea aceluia dintre ei care ocupă poziţia a doua în turul doi de scrutin. În aceste condiţii, victoria candidatului PNL nu mai este atât de sigură şi din simplul calcul matematic, care face ca voturile însumate ale celor doi să depăşească cu cca. 30 000 pe cele ale candidatului PNL. Dar nici măcar acest calcul matematic, chiar în situaţia în care o astfel de ipoteza s-ar aplica, nu ne poate oferi certitudinea că un eventual tur doi ar oferi victoria candidatului PDL, care în situaţia de faţă ar deveni contracandidat direct al candidatului PNL.
Evident, ultimul cuvânt de spus în rezolvarea acestei dileme îl are alegatorul.
De ce votează totuşi alegătorii, şi ce anume i-ar determina să voteze într-un anume fel?
Există două tipuri de răspunsuri.
Primul este acela că alegătorii sunt raţionali, dar că raţionalitatea trebuie definită în alt mod.
Al doilea este că alegătorii merg la vot din motive iraţionale, deci care nu decurg din calculul care arată că în acest fel ei obţin beneficii.
Să presupunem că un alegător se întreabă dacă să meargă la alegerile de mâine (în continuare prezentăm raţionamentul formulat în Ferejohn, Fiorina: 1974) pe care încercam să-l adaptăm situaţiei de faţă (dupa Miroiu,A-Fundamentele Politicii pag 230-239): Candidează două persoane, Mircea Molot (MM) din partea PNL şi Cristian Vladu (CV) din partea PDL; alegătorul nostru, A, îl preferă pe Mircea Molot lui Cristian Vladu. El se aşteaptă deci ca beneficiul pe care l-ar obţine prin alegerea lui Mircea Molot să fie mai mare decât cel obţinut prin alegerea lui Cristian Vladu. Simplificând, vom spune că prin alegerea lui Mircea Molot alegătorul ar obţine utilitatea 1 iar prin alegerea lui Cristian Vladu ar obţine utilitatea 0. Alegătorul A ştie că, independent de ceea ce va face el, alegătorii ceilalţi vor face ca una din următoarele situaţii să aibă loc:
S1: Mircea Molot obţine cel puţin două voturi mai mult decât Cristian Vladu ;
S2: Mircea Molot obţine cu exact un vot mai mult decât Cristian Vladu ;
S3: Mircea Molot obţine exact acelaşi număr de voturi ca şi Cristian Vladu
S4: Cristian Vladu obţine cu exact un vot mai mult decât Mircea Molot ;
S5: Cristian Vladu obţine cel puţin două voturi mai mult decât Mircea Molot
Să notăm cu c costurile pe care A le suportă prin actul său de votare (de pildă, timpul utilizat pentru informare şi pentru a merge la vot). Valoarea lui c va fi pozitivă (deci c >0), dar în general e mai mică decât 1. Mai presupunem ceva: în caz de balotaj, utilitatea pe care se aşteaptă să o obţină votantul nostru este: 0,5 u(x) + 0,5 u(y) = 0,5
Dacă regula folosită în alegeri este cea a pluralităţii (în fond, în acest caz ea e totuna cu cea a majorităţii simple, fiindcă sunt doar doi candidaţi), atunci putem construi cu uşurinţă următorul tabel:


Acţiunea S1 S2 S3 S4 S5
A votează pentru MM 1-c1-c1-c0,5 -c
A votează pentru CV 1-c0,5 -c- c-c
A nu merge la vot 110,50 0

Să ne gândim cum se obţine acest tabel. De pildă, dacă situaţia reală este S3, atunci alegătorul nostru A face să învingă în alegeri exact candidatul pentru care votează.
Atunci, deoarece MM e favoritul său, A obţine utilitatea 1, care îi revine prin însuşi faptul că MM e învingător, din care se scad însă costurile votării; dacă votează pentru CV, atunci obţine utilitatea 0, din care se scad iarăşi costurile votării. Dacă nu merge la vot, am arătat că utilitatea pe care o obţine este 0,5.
Cum va raţiona alegătorul nostru? Conform conceptului de raţionalitate, el va proceda astfel: mai întâi, pentru fiecare din cele trei posibile alternative ale sale – să voteze pentru MM; să voteze pentru CV; să nu meargă la vot .
A va determina care e cel mai prost rezultat pe care îl poate obţine. Apoi va alege rezultatul cel mai puţin prost. Ori, să observăm că apelând la cea de-a treia alternativă a sa în cel mai prost caz A va obţine utilitatea 0. În cazul în care votează pentru MM cel mai prost rezultat este desigur -c; şi la fel se întâmplă când votează pentru CV. Dar – c este un număr negativ, mai mic decât 0. Prin urmare, cea mai puţin proastă acţiune a alegătorului
nostru va fi să nu meargă la vot, adică exact ceea ce spune ipoteza votantului raţional.
Conştient sau nu, partidele şi actorii politici îşi construiesc strategiile politice, maximizându-şi şansele folosindu-se de ratinalitatea alegatorului. La alegerile locale din 2008, candidatul PNL, Mircea Molot a câştigat alegerile pentru preşedentia Consiliului Judeţean. Zece candidate PNL au reuşit să acceadă în turul doi. Strategia aleasă de PNL în această situaţie a fost una care s-a dovedit a avea succes: în toate localităţile în care candidaţii PNL au ajuns în turul doi, Campania electorală s-a centrat pe candidat sip e proaspătul câştigător al preşedenţiei Consiliului Judeţean, care a pus în faţa alegătorilor ipoteza obţinerii următoarei utilităţi: finanţarea comunităţii locale şi a proiectelor candidatului PNL de la bugetul Consiliului Judeţean. Astfel, raţionalitatea prezenţei la vot a alegătorilor s-a concretizat şi în posibilitatea dobândirii unei utilităţi, care părea a fi mai mare decât costurile: dezvoltarea comunităţii locale.
În lipsa unui astfel de argument, raţionând după situaţia în care cea mai puţin proasta opţiune este absenţa de la vot, ar decurge că mai nimeni nu merge la vot. Însă într-o asemenea situaţie în care numărul celor care îşi exercită votul e mic va conta foarte mult fiecare vot şi deci va fi raţional ca votantul să meargă şi să voteze. Cum va raţiona votantul? Ferejohn şi Fiorina propun următorul argument:
- alegătorul va face apel nu la o strategie de decizie de tip maxim, ci la una a regretului.
El se imaginează în fiecare stare viitoare posibilă a lumii şi observă cât de eronată ar fi fiecare dintre acţiunile sale disponibile, dată fiind o astfel de stare a lumii. Atunci el va alege acea acţiune a cărei eroare maximă faţă de stările naturii este cea mai mică. Dacă ar fi întrebat de ce a votat, un decident care foloseşte strategia regretului ar putea replica: „Dumnezeule, ce s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi votat iar candidatul meu ar fi pierdut cu un vot? M-aş simţi ca şi cum m-aş sinucide”. Să notăm că pentru cel care maximizează utilitatea aşteptată probabilitatea ca un astfel de eveniment să se întâmple este foarte importantă, în timp ce pentru un decident care foloseşte strategia regretului e de ajuns chiar şi simpla posibilitate logică a unui atare eveniment.
Concluzia pe care o putem trage de aici este că am putea pune în discuţie conceptul de raţionalitate pe care îl folosim. Dacă suntem mai puţin pesimişti în privinţa comportamentului uman, aşa cum se întâmplă când renunţăm la raţionalitatea în sens de maximizare a utilităţii aşteptate şi acceptăm raţionalitatea ca minimizare a regretului maxim, atunci nu mai putem conchide, din ipoteza că votanţii sunt raţionali, că ei nu vor merge la vot.
Ferejohn şi Fiorina consideră că pot fi invocate situaţii concrete în care alegătorii au votat apelând la o strategie de tipul celei a regretului şi
la noi în ţară a existat un moment în care a fost invocată, mai mult sau mai puţin explicit, ideea că trebuie să se meargă la vot pentru a nu regreta apoi decizia luată. E vorba de turul doi al alegerilor prezidenţiale din 10 decembrie 2000. În primul tur de scrutin, pe 26 noiembrie 2000, adversarii lui Ion Iliescu au fost foarte divizaţi, nu mai puţin de patru candidaţi (Th. Stolojan, M. Isărescu, P. Roman, Th. Meleşcanu) alergând pe acelaşi culoar. Corneliu Vadim Tudor i-a depăşit pe toţi şi a intrat în al doilea tur de scrutin cu Ion Iliescu.
Foarte mulţi dintre cei ce votaseră cu Stolojan sau cu Isărescu aveau preferinţe foarte puternice pentru aceştia. Ion Iliescu reprezenta o alternativă mai acceptabilă pentru ei decât Corneliu Vadim Tudor, dar şi aceasta într-o mare măsură de neacceptat; de aceea pentru mulţi absenteismul părea să reprezinte cel mai potrivit mod de a se comporta în cel de-al doilea tur de scrutin. Pentru ei exista însă pericolul ca din cauza absenteismului să fie ales preşedinte Corneliu Vadim Tudor,un lucru pe care l-ar fi regretat apoi.
De ce votează totuşi alegătorii? Unul dintre motive, evident poate fi cel evocat mai sus, acela în care utilitatea actului de votare este mai mare decât costul actului în sine. Exista însă şi alegători care merg la vot din motive iraţionale, deci care nu decurg din calculul care arată că în acest fel ei au beneficii în plus; sau, altfel zis, ei merg la vot din motive sociologice.
O persoană se informează în legătură cu alegerile viitoare , cu partidele care sunt în competiţie, cu candidaţii la preşedinţie sau la primărie iar de multe ori petrece mult timp cu astfel de activităţi din alte motive. De pildă, pentru că în grupul său de prieteni se discută despre aceste lucruri, iar ea nu ar vrea să se facă de râs ori să nu poată participa la discuţii; sau pentru că planul său de viaţă presupune opinii ferme în unele chestiuni publice (de exemplu, persoana noastră este foarte activă într-o organizaţie neguvernamentală care se ocupă cu anumite chestiuni ecologice, iar politica influenţează foarte mult politicile publice în acest domeniu); sau pentru că crede că este o obligaţie cetăţenească să meargă la vot; sau pentru că e duminică, iar după slujba de dimineaţă la biserica din sat merge îmbrăcată în hainele noi şi la vot, unde se întâlneşte cu multe cunoştinţe şi petrece momente plăcute cu acest prilej etc.
Dacă privim acum lucrurile nu din perspective votanţilor, ci a partidelor care încearcă să obţină voturile acestora, atunci decurg imediat o serie de consecinţe privind strategiile electorale ale acestora:. Ideea este ca aceste partide să caute să producă cele mai bune scurtături la care să poată face apel votanţii: la scurte prezentări ale programelor lor, la lozinci simple şi uşor de reţinut, la modalităţi cu mare impact de transmitere a mesajelor (mesaje vizuale etc.), la candidaţi carismatici etc.)
Ipoteza votantului raţional implică faptul că procesul electoral nu este optim: el este ineficient, nu duce la cea mai bună soluţie pentru societate, nu e atât de eficient pe cât ne-am dori. Dar de aici nu putem conchide că procesul electoral trebuie schimbat pentru a deveni mai eficient; dimpotrivă, ceea ce arată argumentul este că în orice cadru instituţional, altfel zis în orice sistem 90 de stimulente (pozitive sau negative) pentru membrii societăţii, va exista – datorită faptului că votantul se va comporta urmărindu-şi interesele o anumită ineficienţă a procesului electoral.

4 September 2010 23:07:29

Vot şi competiţie politică de Viorel Arion

Vot şi competiţie politică

Sistemul electoral poate fi definit ca fiind ansamblul procedurilor de desemnare a repezentanţilor corpului electoral în organismele puterii locale şi centrale.
În epoca modernă şi mai ales în sec. XIX a fost utilizat votul majoritar. În lumea contemporană se practică două moduri principale de scrutin, la care se adaugă unul mixt:
Sistemul majoritar , uninominal sau de listă, cu unul sau tururi de scrutin.

Reprezentarea proporţională
Sistemul electoral mixt.

Votul uninominal este un tip de scrutin mentionat în legislatia sistemelor electorale, practicat în SUA şi Marea Britanie. Acest tip de scrutin reprezintă modul de alegere direct al unor candidati individuali, opus sistemului de alegere pe liste întocmite de către partidele din viața politică a unui stat. Votul uninominal este un sistem de vot majoritar. Se bazează pe o procedură majoritară ( votul pe liste fiind un sistem proportional ) şi este întâlnit şi sub formula Câ&tigătorul ia totul . Principalele caracteristici ale acestui tip de vot constituie faptul că permite aparitia unor guverne stabile ca urmare a majoritătii stabilite prin vot, dar şi faptul că are drept consecintă nereprezentarea segmentului de electorat care a votat candidatul ( sau lista ) învins.
Vot uninominal majoritar relativ - 1 tur de scrutin.
Vot uninominal majoritar absolut - 2 tururi de scrutin dacă în primul tur de scrutin nu sunt obținute 51% din voturi de către un candidat.
Scrutinul uninominal înseamnă că într-o circumscriptie electorală se alege un singur mandat, iar alegătorul poate acorda un singur vot. Acest mod de votare poate fi realizat într-un singur tur (denumirea stntifică este: sistem electoral majoritar cu scrutin uninominal într-un singur tur, situatie în care candidatul care obtine cele mai multe voturi, indiferent de numărul acestora, este declarat câsttigător) sau în două tururi (caz în care este necesară obtinerea majoritătii absolute a voturilor exprimate; dacă o asemenea majoritate nu este întrunită, se organizează un al doilea tur în care majoritatea simplă este suficientă). O alternativă a votului majoritar uninominal cu un tur este votul uninominal alternativ. În circumscriptii electorale cu numai un loc, votantii trebuie să pună pe buletinul de vot toti candidatii în ordinea descrescătoare a preferintei. Cel care întruneste majoritatea absolută ca primă preferintă este ales câstigător. Dacă niciunul nu obtine o astfel de majoritate, ultimul de pe listă este eliminat, iar voturile sale se împart celorlalti candidati urmând preferinta a doua. Procedura se repetă până când unul dintre candidati reuseste să obtină majoritatea absolută în calitate de primă preferintă.
Pe scurt, este mecanism de votare directă a unor candidati individuali si nu desemnarea în totalitate a unei liste fixe întocmită, pe baza unor criterii netransparente, de către un partid. Oferă o personalizare mai mare a votului, astfel încât alegătorii pot să opteze între candidaturi nominale şi nu între liste, la întocmirea cărora nu au avut niciun cuvânt de spus şi în care apar multe persoane necunoscute şi fără valoare, din punctul lor de vedere.
În România preşedintele tării şi primarii se aleg prin vot uninominal în două tururi de scrutin, cu excepţia cazului în care candidatul obţine jumătate plus unu din numărul voturilor, din primul tur.
În cazul alegerilor pentru preşedenţia consiliului judeţean, stabilirea învingătorului se face potrivit principiului Învingătorul ia întreg mandatul, chiar dacă nu a obţinut jumătate plus unu.
Membrii Parlamentului României se aleg prin vot uninominal cu compensare: sistem de vot în care câstigători sunt declaraţi candidaţii pe baza unor criterii cum ar fi: depăşirea unui număr de 50% din totalul voturilor valabil exprimate în favoarea unui singur candidat şi pe baza unei distribuiri a mandatelor în funcţie de rezultatele obţinute de competitorul electoral (partid, alianţa politica,etc.)
Alegerile pentru Parlamentul României se fac în colegii uninominale ( subunitate a unei circumscripţii electorale în care este atribuit un singur mandat).
Conform art. 5 alineat (1) din legea pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali:
Deputaţii şi senatorii se aleg în colegii uninominale constituite potrivit prevederilor art. 11, prin scrutin uninominal, potrivit principiului reprezentării proporţionale.
( 2 ) Norma de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaţilor este de un deputat la 70.000 locuitori.
( 3 ) Norma de reprezentare pentru alegerea Senatului este de un senator la 160.000 locuitori”.

Avantajele scrutinului uninominal:

Asigură o suprareprezentare pentru partidul aflat în frunte, creând posibilitatea formării unei guvernări majoritare stabile.
Favorizează doar marile partide; de fapt alegerile competitive se fac până la urmă între 2 partide importante ( sau 2 blocuri politice importante ).
În acest fel se accelerează polarizarea vieţii politice, fapt dorit de toate ţările democratice.
Acest sistem combate mai eficient absenteismul.

Dezavantajele votului uninominal

Acest scrutin creează mari nedreptăţi în reprezentarea alegătorilor, devreme ce principiul lui este învingătorul ia totul.
Scrutinul uninominal depinde prea mult de geografia electorală (de modul în care sunt trasate circumscripţiile electorale ), ceea ce permite comiterea multor fraude în acest domeniu.
Sistemul majoritar împiedică reflectarea tuturor opţiunilor populare ( într-un astfel de sistem nu rezistă pe scena politică decât cel mult primele 2 mari partide politice).
Acest sistem este foarte costisitor, deoarece trebuiesc create şi plătite un mare număr de circumscripţii electorale.
Există şi un scrutin de listă plurinominal: constă în votul pe care alegătorul îl acorda unei serii de candidaţi înscrişi pe acelaşi buletin. Principiul majoritar se păstrează deşi lista este utilizată şi în cazul sistemului proporţional, deoarece lista care dobândeşte cele mai multe voturi câştigă toate mandatele din circumscripţia respectivă.

Sistemul majoritar, atunci când recurge la liste creează următoarele variante:
Scrutinul cu lista blocată: alegătorul are un singur vot pe care îl acordă unei liste, fără a putea interveni în alcătuirea ei.
Scrutinul cu vot preferenţial: lasă alegătorului posibilitatea de a interveni în alcătuirea listei cu privire la ierarhia propusă de partid (alegătorul înscrie în dreptul fiecărui candidat numărul de ordine pe care consideră că îl merită acesta). Astfel influenţa cancelariilor partidelor se reduce simţitor.
Scrutinul cu vot alternativ: a fost creat pentru a se realiza şi dezideratul majorităţii absolute. Alegătorul are dreptul la un singur vot, însă el înscrie pe lista pe toţi candidaţii din circumscripţie, în ordinea descrescătoare a preferinţelor sale. Dacă nici un candidat de pe lista nu obţine de la început jumătate +1, atunci ultimul de pe lista este şters, iar voturile pe care le-a primit se redistribuie celorlalţi candidaţi rămaşi pe listă, în ordinea preferinţelor alegătorului; şi tot aşa până când un candidat va obţine majoritatea absolută.
Scrutinul cu panasaj: permite alegătorului să-şi aleagă candidaţii de pe mai multe liste electorale: alegătorul şterge de pe lista preferată numele unor candidaţi pe care le înlocuieşte cu numele altora, preluaţi de la alte partide.
Sistemul reprezentării proporţionale promovează 2 dintre marile principii ale sec al XIXlea: reprezentativitatea şi proporţionalitatea. Peste 57 de state utilizează acest sistem.
Principiul proporţionalităţii atribuie fiecărui partid un număr de mandate proporţional cu scorul sau electoral, deci cu forţa sa numerică reală. Deşi pare un sistem just aplicarea sa se face prin recurs la metode matematice extrem de complicate.

Avantajele reprezentării proporţionale:

Consolidează rolul şi influenţa partidelor politice.
Permite reprezentarea unei ţări conform tuturor nuanţelor politice existente în acea ţară.
-Asigură o reprezentare parlamentară fiecărui partid serios (toate curentele de opinie au şansa de a fi reprezentate, inclusiv minorităţile).
-Favorizează multipartidismul ba chiar stimulează înmulţirea partidelor.
-Asigură reprezentarea minorităţilor proporţional cu voturile obţinute.
-Acordă prioritate programelor politice, iar nu personalităţilor.
-Calculele electorale prezintă rogoare matematică.

Dezavantajele reprezentărilor proporţionale:

Stimulează multiplicarea partidelor politice, în special al partidelor regionale nu permite alegătorului să - şi exprime opţiunea pentru un anumit candidat (se votează liste blocate). Acest sistem întrerupe relaţia alegător-ales, mai cu seamă când repartizarea mandatelor se face pe liste naţionale ( vezi alegerile europarlamentare din 25 noiembrie 2007 din România ). Sistemul reprezentării proporţionale depersonalizează funcţia parlamentară ( şi în acest fel se diluează şi răspunderea parlamentarilor ) sistemul sacrifică majoritatea în folosul minorităţii are exactitate şi justiţie, dar nu şi eficacitate ( nu creează guverne stabile ) utilizează o procedură complicată ceea ce se consideră a fi un viciu.

Sistemele electorale mixte

Ele rezultă din combinarea în proporţii diferite a sistemului majoritar cu sistemul proporţional. De aceea în funcţie de pondere, vom avea sisteme mixte cu dominanta majoritară, cu dominanta proporţională şi sisteme mixte echilibrate în care contribuţia sistemului majoritar şi a celui proporţional sunt egale.

În România au drept de vot toţi cetăţenii care au vârsta de 18 ani împlinită până la data alegerilor.
Nu au drept de vot: debilii sau alienaţii mintal puşi sub interdicţie judecătorească. cei condamnaţi prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă la pierderea drepturilor electorale. De asemenea condamnaţii la închisoare au dreptul de vot suspendat deoarece aflându-se în închisoare nu au cum să îşi exercite acest drept.
Organizarea alegerilor pornind de la criteriul vârstei de 18 ani împliniţi se numeşte cens electoral de vârstă. În prezent există controverse privind stabilirea censului de vârstă ( unele state l-au situat la 21 de ani, altele la 16 şi chiar la 15 ani ). În general noţiunea de cens electoral are semnificaţia unei restrângeri ale dreptului de vot. În istorie s-au utilizat şi alte censuri electorale:
- censul de avere.
- censul de sex
- censul de rasa sau naţionalitate.
- censul de venit
- censul de studii.

În Franţa proprietarii care au dat faliment pierd dreptul de vot pentru 5 ani.

4 September 2010 17:34:21

Scoala de vara a TSD de Adrian Nastase

La acest sfarsit de saptamana, am participat, la Neptun, la Scoala de vara a TSD. Ieri dimineata a avut loc deschiderea oficiala, in prezenta unor lideri ai partidului si, desigur, in prezenta liderilor organizatiei de tineret, presedintele TSD fiind Nicu  Banicioiu. In octombrie, va avea loc congresul TSD, urmand sa fie alesi noii lideri ai [...]

4 September 2010 09:46:59

Omul alege de Viorel Arion

În aproape toată istoria sa, Omul a fost pus în situaţia de a alege. De la alegerile simple, care îi afectau în mod direct traiul de zi cu zi, pană la alegeri mai complexe, ce vizau forme de organizare şi de trai în comun, omul a ales. Impulsurile, afectele, pasiunile, sentimentele etc. joacă un rol important în alegerile noastre - prin urmare, este greşit să se afirme că alegerile noastre pot fi corect modelate făcând apel la ipoteza raţionalităţii actorului politic. (Miroiu, Fundamentele politicii,p31)
După Dancy şi Sosa(1992,pp 415-419) termenul raţional are extrem de multe sensuri. Unele dintre ele se referă la cunoaştere, altele la acţiunea umană. Omul, este un actor raţional, care are anumite preferinţe în ceea ce priveşte alternativele care i se oferă. Alternativa aleasă de el are proprietatea că este cea mai bună.
Colecţia de alternative vizează aproape toate domeniile posibile, ideea de bază fiind aceea că fiecare membru al societăţii are la dispoziţie un număr de alternative pe care le evaluează în ceea ce priveşte beneficiile pe care le poate obţine.
Actorul raţional se comportă însă ţinând seamă de faptul că şi ceilalţi membri ai grupului au , la rândul lor, la dispoziţie un număr de alternative şi că de asemenea, ei le evaluează în ceea ce priveşte beneficiile pe care le pot obţine.
Teoria alegerii raţionale se aplica şi în ceea ce priveşte alegerile politice. Dicţionarul Explicativ al limbii romane defineşte politica drept:Ştiinţa şi practica de guvernare a unui stat; sferă de activitate social - istorică ce cuprinde relaţiile, orientările şi manifestările care apar între partide, între categorii şi grupuri sociale, între popoare etc. în legătură cu promovarea intereselor lor, în lupta pentru putere.
Altfel spus, Politica cuprinde procesele prin care , prin interacţiunile dintre oameni, se formează şi se implementează deciziile sociale ( Adrian Miroiu - Fundamentele politicii ). Comportamentul politic al actorului raţional este în strânsă legătură cu evoluţia democraţiei şi cu sistemul democratic cu care actorul raţional coexistă.

3 September 2010 08:21:23

“Maurii” care si-au facut datoria… de Adrian Nastase

Pe 23 iulie, am scris o postare in care vorbeam despre ce pregateste Basescu pentru aceasta toamna. Spuneam atunci ca “un astfel de sondaj (era vorba de o cercetare IPP) ar putea justifica un anumit tip de decizii pe care Basescu sa le impuna PDL-ului lui Boc, Videanu, Blaga, Berceanu. Vom vedea. Si vom vedea, [...]

1 September 2010 11:28:10

Scenariile lui Băsescu de Adrian Nastase

Orice formula de remaniere cu care se vine nu are relevanta, cata vreme se pastreaza actuala directie de guvernare. Aceasta este principala cheie, despre care nici Basescu si nici Boc nu par dispusi sa vorbeasca. Directia e gresita, iar majoritatea covarsitoare a populatiei crede asta. De vina nu e doar Guvernul Boc, dar acest Guvern [...]

1 September 2010 08:05:30

Dar cine îl reformează pe Traian Băsescu? de Adrian Nastase

Este titlul editorialului meu de miercuri din Jurnalul National. Editorialul poate fi citit aici.